vineri, 24 iunie 2011

Pisica la spălat!

M-am hotărât, azi sigur voi îmbăia pisica,
Şi dacă iese-n dungi, asta n-ar fi nimica,
Doar ochii să nu-i piardă, şi ţin neapărat,
S-o pun o tură scurtă-n maşina de spălat.

Ea albă, din pluş moale, mustăţile de plastic
La gât purtase mândră o zgardă din elastic,
Dar o eroare gravă a zborului forţat,
Şi-n brazda cu răsaduri i-e botul delicat!

Aşa că, fără miau, căci pluşul nu vorbeşte,
Decis-am pentru ea, doar apa n-o iubeşte,
Să fac-o baie lungă, cu spumă, coafat,
Când pune mama azi maşina de spălat!



Remember me?

joi, 24 martie 2011

Concursul Rekăi - "Scutecele lavabile sunt trendy"

Tocmai ce am comandat, primit şi spălat scutecele de la Reka, mămica "bebeluşului verde", că a şi apărut pe blogul acesteia, Wrapul şi alte minunăţii.blogspot.com, concursul "Scutecele lavabile sunt trendy". Cum nu am mai participat până acum la nici un concurs al webshop-urilor mele preferate, am purces la adăugarea unui comentariu la postarea ce anunţa concursul.

Care sunt cele trei argumente (principale) care m-au determinat să folosesc pentru Olguţa scutecele textile:

 
1. Au ajutat la vindecarea mai rapidă a unui eritem fesier îndărătnic. Nu doar că previne iritaţiile şi eritemul, dar în cazul apariţiei unui eritem prin folosirea scutecului din hârtie ce conţine substanţe dăunătoare pielii, scutecul textil facilitează vindecarea naturală. Aşa cum am mai scris şi în Povestea cu poze despre scuteceala textilă, medicul dermatolog ce a tratat funduleţul iritat al Olguţei ne-a spus, printre primele sale recomandări: treceţi la scutecele din material textil, acest lucru va ajuta procesul de vindecare a ţesutului. Nu m-a mirat această abordare, parcă era de aşteptat, imboldul de care aveam nevoie pentru a începe!

2. Sunt cele mai bune absorbante pentru perioada nopţii, fără scurgeri pe la elastic, fără cearceaf ud, fără schimbat scutec peste noapte, fără iritaţie dimineaţa. Sunt excelente pentru fetiţa mea, ce se trezeşte să bea apă, chiar şi de 3 ori pe noapte (rar, însă s-a întâmplat). Din observarea copilaşului meu, cred că şi somnul este mai liniştit datorită confortului scutecului.

3. Au ajutat la formarea deprinderii cu oliţa, cea mai recentă realizare a Olguţei. Nu pot spune că acest lucru s-a întâmplat prea târziu, ci la timpul lui. Încercări privind utilzarea oliţei au fost şi la 7 luni, şi la 9 luni, şi la 1 an, şi după, din ce în ce mai des, evident, însă era luată "în joacă". Oliţa, desigur. De puţin timp, după o noapte cu funduleţ verde lime sau ciocolatiu sau natur cu dungi portocalii sau, mai nou, funduleţul mieluşel, oliţa se umple, din iniţiativa Olguţei, cu atenţionarea ei. Şi aşa se intâmplă înainte de fiecare schimbare de peste zi, chiar şi între schimbări: otite, otite, puşu, buldubuci! (în traducere, vreau la oliţă, să fac un pişu, apoi să fiu spălată).


Desigur, se adaugă şi alte motive, unele foarte convingătoare, în funcţie de interesul fiecărei mămici, cum ar fi calitatea materialului, confortul copilului, uscarea naturală, în aer curat, economia pe termen lung, atenţia dată mediului înconjurător, aspectul (recunosc, Little Lamb l-am comandat şi datorită aspectului), însă pentru mine au fost şi sunt importante motivele expuse iniţial. În ceea ce priveşte aspectul (şi legat de premiile oferite de Reka în concursul lansat), îmi place în mod deosebit Wonderoos Minky, cu pete pink, blue ori floricele, sunt drăgălaşe foc toate.

Am scris la începutul postării că am primit de curând coletul cu scutecele Little Lamb, o pufoşenie minunată! Am făcut jumi' juma' cu  mami de bebe ştrumf, căci am comandat împreună, şi am trecut la procedurile premergătoare, spălat şi uscat. Uscatul nu a durat aşa mult cum îmi închipuiam (datorită grosimii şi densităţii ţesăturii) şi....iată o piruetă cu mieluşel:


Opinia însă, într-o poveste viitoare.

Concluzia mea: Scutecele textile nu sunt demodate! Am citit foarte multe motive în răspunsurile date de mămicile participante la concurs şi sper ca şi alte mămici să fie convinse, nu doar de motivele redate în această postare de blog, ci din dorinţa de a da copilului un scutec "sănătos".



marți, 22 martie 2011

Tema dulce

Scrie-mi pe un norişor
Cinci reţete de bezele,
Cu un vârf de peţiol
Cum faci sos de caramele.

Trei compuneri vei avea
Despre crema preferată,
Şi c-un băţ de acadea
Cum mănânci un tort de-odată?

Pe o frunză de banan
Să descrii un blat de mere,
Ce-i secret în pandişpan?
Câte ouă checul cere?

Până mâine ai ca temă
Prăjitura cu dovleac,
Amandina, o boemă
Şi rulouri cu spanac.

Cum burtica este mare
Nu-i ajunge pe din două.
Şi îţi spun, fără mirare,
Să faci porţii, câte nouă!
(mai ales la baclavale).

joi, 17 martie 2011

Rică cel magic

Bună ziua, zise Rică!
Ziua-i bună, spuse Ronţ!
Stai o clipă, cât de mică,
Eşti mai iute ca un glonţ.

La ce fugi tu de pisică
Printr-un vers de poezie?
Că doar eşti vestitul Rică,
Ai putere şi magie!

Dragă Ronţ, atâta-ţi spun,
Că-s în graba cea mai mare,
Pot şi flori în piept să-mi pun
Că pisica n-are stare.

Când miros de şoricel
Îi ajunge la mustaţă,
Mă fac mic şi mititel
Fug, că eu am doar o viaţă!

Poate-s scris în poezie
Cu puterile depline,
Dară în bucătărie,
Sunt desert pentru feline!



Dragi copii, în timpul compunerii acestei poezii, niciun şoricel nu a fost luat drept desert de vreo pisică.

marți, 8 martie 2011

Basm despre cum s-a numit şi a descălecat Olguţa în această lume

Da, aşa vine povestea! Întâi a fost numele, iar acesta a chemat şi fetiţa care să îl poarte. Nu are zâne şi zmei, nici palate, turle ori baluri, însă ascunde o comoară basmul meu. Acum are buclele castanii şi se măsoară cât a crescut după fiecare masă, lipindu-se de peretele dulapului.
Olguţa are, mai întâi, o poveste a numelui, care se scrie aşa:

La sfârşitul verii anului 2005, în seara de 28 august, am fost invitată şi am mers la Trocadero, un restaurant franţuzesc cochet, cu grădină stufoasă, felinare frumoase şi vin roşu, pe strada Dionisie Lupu nr. 48. Oare mai există? Peste stradă este Biserica Anglicană cea din cărămidă roşie, iar în spate Grădina Icoanei.

Eram colegi şi prieteni. Plănuiam cum la următorul sfârşit de săptămână ne vom întâlni în gara din Constanţa, pentru a merge în Vamă două zile, la ultimul soare pe plajă. Ne-am plimbat pe Pitar Moş şi Arthur Verona apoi, descoperind că ne-a plăcut amândurora La Medeleni. La numărul 20, pe Pitar Moş, a locuit Dănuţul lui Ionel Teodoreanu. În volumul al doilea. Mie mi-a plăcut Olguţa! Şi mie! Dacă voi avea o fetiţă, se va numi Olguţa! Da. Şi ce alt nume îţi mai place? Ioana. E frumos. Mi-am întrebat părinţii de multe ori de ce nu mi-au zis Ioana...Şi atunci, toate cele trebuincioase au fost spuse. Olguţa-Ioana. Olga-Ioana. Olguţa!
Peste doi ani (şi vreo trei săptămâni) de la plimbarea de pe Pitar Moş, cei doi colegi erau căsătoriţi de preotul Bisericii Icoanei.

Peste alţi aproape doi ani, ca orice domnişorică, Olguţa se lăsa aşteptată. În decursul sarcinii, data probabilă a naşterii se stabilizase la 14 iulie, însă credeam în acea zi, aşa cum cred şi în zodii. Era doar probabilă. Intrasem în săptămâna 42, iar iulie părea nesfârşit de cald. Un control luni 13, apoi altă luni 20, apoi miercuri 22 iulie. Nu vrea să fie Ilinca, spune doctorul. Nici nu va fi Ilinca! Bagajul de spital era deja neliniştit de atâtea drumuri până în Piaţa Victoriei. Miercuri am turnat filmuleţ de urgenţă la ecograf. Poate îi lipseşte copilului apa...dar lichid era destul şi se anunţa un bulgăraş de 3900 gr, liniştit la locul ce-l ocupa şi fără dorinţa de a ieşi. Vii sâmbătă, sunt de gardă, şi rezolvăm atunci!, mi-a spus medicul meu, la plecarea de la Filantropia. Te aştept la 8.30 la camera de gardă, pentru internare, dacă nu se întâmplă nimic până atunci. A sunat eliberator şi, totuşi, intimidant. Olguţa, fii spontană!...dar nu s-a întâmplat! Încă mai speram, poate, din cauza căldurii excesive ori neliniştii mele de a spăla şi călca orice haină din casă în ultimul moment, că se va grăbi şi ea spre ieşire. Col închis. Ferecat. Baricadă.

O naştere anunţată, fără a fi cezariană. Sâmbătă, 25 iulie 2009, ne-am trezit cu fluturaşi în stomac. Nu îmi amintesc dacă am mâncat. Cred că nu am avut voie. M-am cântărit şi am pozat pentru ultima oară cu burtică. Am luat bagajul roşu şi mi-am dorit ca drumul să fie liber. 41 de săptămâni şi 4 zile de fericire doar cu mama. Noi plecam de acasă împreună, ca într-o călătorie, ultima dată când mai eram doi.


Aşa am intrat în ziua proustiană, cu timpul întins la maxim, exagerat, dilatat (ce termen potrivit!) şi încăpător pentru atâtea senzaţii şi sentimente ce se pot trăi într-o viaţă. Aşteptare. Medicul apare zâmbind. Am fost strigată, ca la un examen. Acte, foaia de internare, garderobă, cămaşa de noapte, bagaj. Infirmiera se numeşte Olguţa. Trecem pe culoarul de lângă luminator, spre zona închisă a spitalului, sălile de naştere. Este întotdeuna liniştitor când vezi şi  auzi în jurul tău lucruri cunoscute. În luminator, dominând celelalte plante, am văzut ficusul Perpessicius, găzduit, până de curând, de birourile de antifraudă şi apoi juridic din agenţia unde lucrez. Fusese donat unui loc pe măsura staturii sale de copăcel.
Dincolo de uşile cu geamuri mate era o mare agitaţie. Ora 09.00. Nimic deosebit, aşa se întâmplă de obicei într-o zi cu multe naşteri, încă de la începutul ei.

Prima oprire. Sala de pretravaliu este un loc de tranzit, aproape de capătul culoarului, în faţa liftului şi a scărilor. Am intrat, mi-am ales un pat din cele două libere, aproape de uşă, şi mi-am aşteptat medicul. O "cezarină" în patul de vis-a-vis. Nu îmi amintesc numele fetei, căci părea o copilă, însă faţa scindată între bucuria dată de copilaşul abia născut şi durerea lăsată în urmă de anestezia ce îşi pierdea încet-încet efectele, mi-o amintesc negreşit. Voia să vorbească, cât mai mult. Aşa este, după naştere simţi nevoia să spui, să împărtăşeşti, să confesezi, ca şi când mult timp nimeni nu te-a lăsat să îţi strigi bucuria. Apoi tăcere şi somn. Eu mi-am scos iPod-ul  şi am început să mărşăluiesc pe culoar. Chiar am ieşit la recepţia spitalului pentru a-i spune soţului că mai e mult până departe.
Am semnat declaraţiile fără să aud ce mi-a fost citit de moaşă, nu aveam răbdare. Fluturaş, aşa mi-a spus. Mi-a lăudat şi cămaşa de noapte veselă. Poate este o strategie de relaxare a pacientelor.  Este moaşa Nidia, mă va asista la naştere. A doua moaşă se numeşte Luminiţa. A venit împreună cu medicul. Controlul a fost brusc şi deloc blând. Spera să declanşeze ceva, vreo contracţie, vreo zbatere, însă colul îşi menţinea poziţia. Puţin sânge şi am trecut la cele sterile. Lenjeria personală a devenit prohibită. Din nou muzică în urechi, puţin Queen, puţin Phoenix (lista de melodii mai este şi acum, intactă, pe aparatul împrumutat atunci de la mătuşica), şi am plecat în observare. La intrarea pe culoarul separat al sălilor de travaliu stăteau îngrămădite multe perechi de botoşi cauciucaţi de diverse culori, diferite între ele, fiecare medic ori moaşă ştiindu-şi perechea; liftiera împăturea, stând pe scaunul său de lângă butoanele liftului, bucăţi de tifon pentru a fi sterilizate; din când în când, la o oră, o oră şi jumătate, poate mai des sau mai rar, se auzea strigătul de război: Copii!!!, care trebuia să aducă, la timp, în sala de naştere unde începuse expulzia ori scoaterea bebeluşului, trupa de la neonatologie; însă lucrul ciudat, pe care l-am văzut cel puţin o dată, a fost  domnişoara plăpândă şi puţin palidă ce cobora scările ţinând cu greutate o valiză parcă, un geamantan micuţ, făcut din lemn. Semăna cu un insectar plin cu fluturi ori cu o trusă criminalistică veche ori cu un seif portabil. Orice ar fi fost, era important şi fragil şi trebuia dus musai de acea domnişoară, împovărată de valoarea transportului. A doua vizită a mediului împreună cu moaşa Luminiţa a fost mai frumoasă. Cu ecograful mobil au controlat bcf-urile: 140. Perfect. După ora 12.00 mă vor muta în sala de naştere. Al treilea pat se ocupase. Alte zâmbete, oftaturi, uşurare, voce sfârşită. O naştere naturală foarte rapidă. Eu deja puneam la îndoială natura naturalului. Medicul l-a convins pe "leul în cuşcă" (cuvintele sale) de pe holul spitalului să meargă acasă, că mai este de aşteptat. Şi a mai fost. Dar eu am avut o aşteptre activă, contractantă chiar!

Sala de travaliu nr. 3, pe stânga. Între 12.30 şi 13.00 eram cazată. Saloanele de spital sunt foarte luminoase. Este soare de peste 35 de grade, iar noaptea va fi furtună. Sala goală, fără personalul medical, nu îmi dă impresia unei săli de naştere, dar eu nu intrasem până atunci în nici una: pat, noptieră, dulapuri, alte obiecte neutre. Da, un reflector mare, specific blocului operator! Nici nu mă gândeam că aveau să îl folosească...Mi-am scos muzica, apa, mi-am prins părul, ordonat, mi-am apropiat bagajul de pat, în caz de vreo nevoie de ceva. Iar aşteptare. Acum mi se părea că ar trebui să mă simt vinovată faţă de mine, de medic, de alte femei din spital care aveau contracţii, iar eu (deja) stăteam calmă, puţin curioasă, pe patul ce se va transforma în masă de naştere. Nici o contracţie. 13.15. Medicul intră zâmbind împreună cu moaşa Luminiţa. Îţi voi tăia membranele pentru a declanşa naşterea. Nu m-a speriat nici măcar foarfeca lungă şi foarte subţire pe care urma să o întrebuinţeze. Citisem despe această procedură. Am stat nemişcată. Clac. Lichidul cald, căci l-am simţit, şi limpede, căci medicul a fost mulţumit, a curs imediat. Mult. Deci copilul nu va fi atât de mare cum a arătat ecograful miercuri. E bine. Mă îngrijora puţin expulzia la 3900 gr. Din nou aparatul mobil, ca să asculte inimioara ei. Nimic. Nu se auzea nimic! Eram totuşi liniştită. Am avut încredere în Olguţa, acum ştiu asta, când îmi amintesc momentul. Medicul devenea agitat, apoi nervos. Pe sine. Au deschis şi închis aparatul de mai multe ori. Dar i le-am ascultat după ora 10.00, era totul bine, nu? se uita spre mine moaşa. Sper că nu am făcut acum ceva, scăpă medicul vorbele. Cred că voia să să le rosteasă doar pentru el, iar eu, lucidă şi sigură, i-am spus să se liniştească. Oricât de melodramatic sună în această poveste, episodul e real şi crud. Încă o încercare. Liniuţele se unduiau pe ecranul ecografului mobil şi bătăile rapide ale inimioarei de Olguţa răsunau atât de frumos. Ceva mai repede, doar ce o deranjaseră în mediul său. Medicul mi-a pus o mână pe frunte şi a zâmbit: E bine! Da, a fost bine, nu m-am îndoit de aceasta. Aparatul ecograf avea o defecţiune...

Nu îmi amintesc la cât timp după eliberarea lichidului mi-a fost montată o branulă şi pusă perfuzia cu acea substanţă ce avea rolul declanşator al contracţiilor, însă aproape de ora 14.00 durerile începeau. Nimic din ce citisem nu se aplica. Nu semănau în nici un fel cu durerile menstruale, erau mai adânci, mai înţepătoare, răscolitoare, parcă fără pauză ori nu reuşeam eu să număr nimic. Muzica nu mergea, nu îmi lua gândul. Atunci trebuia să mă concentrez asupra lor, ca în lupta dreaptă, corp la corp, fără ascunzişuri. Au început brusc, iar singura diferenţă majoră între momentul de debut şi ultima contracţie simţită a fost durata lor. Intensitatea a ajuns la maximul său repede. Nu îmi găseam locul în pat, dar nu am coborât decât pentru un drum la baie. Parcă aş fi fost mai în singuranţă în pat. Moaşele veneau pe rând, intrau şi alte asistente ori medici să ia din dulapul cel mare diverse ustensile, medicamente, mă priveau cu zâmbet larg. Ce cuminte eşti tu! Chiar am fost mândră de mine atunci. Fluturaş, chiar nu zici nimic?! Eu îmi frecam gleznele şi mă ţineam de marginea patului. Ce ai vrea să îţi aduc, o îngheţată? Nu ştiam cât de reală este oferta, aşa că răspunsul meu a fost: o cafea, vă rog, mi-e dor de cafea. Nu am primit nimic, nici nu aşteptam ceva, dar nici măcar telefonul nu voiam să îmi ocupe mâinile. Am răspuns scurt. Au început contracţiile! Şi replica mea a demarat mişcările de trupe acasă.
Singurul aspect de care m-am plâns moaşei Nidia a fost acela că nu găsesc pauza între contracţii. Cum pot eu să mă odihnesc între contracţii şi să răresc respiraţiile, dacă nu este nici un "între". Am fost stoică. În plus, am observat că, cu cât cineva ţipa mai mult şi mai tare în sălile alăturate, se plângea ori, cu termenul plastic, se văita, cu atât mai rar era vizitată de moaşe, ori mai mult i se replica să nu se plângă. Cum la mine era linişte, cred că veneau să mă controleze, să se asigure că trăiesc, la propriu. Nu are legătură cu testarea ori depăşirea vreunei limite proprii în scopul măreţei autocunoaşteri, ci cu timpul care trece până la momentul când ceri un calmant. După ce treci de dilataţie 5 îţi facem epidurală! Cred că pe la 4, aşa...(ora 4). Atunci m-am gândit: laşitate, doar eu voiam o naştere naturală, însă acum aveam gândurile ocupate cu ceva, mă ţineam cu mâinile de barele patului şi cu mintea de un moment sigur ce va veni, curând, o certitudine. Tot dureroasă. Poate, dacă aş fi urlat în voie, nu aş fi simţit nevoia unui calmant, durerea ar fi fost învinsă de intensitatea vocii mele şi timpul s-ar fi micşorat de la atâta zgomot. Însă contracţiile acelea vijelioase erau cam degeaba, sau, altfel spus, numai gura era de ele. Dilataţia se producea greu. Parcă au mai pus ceva substanţă în perfuzia mea, m-au controlat de mai multe ori...
Moaşa Nidia a intrat pe la 16.30, cu faţa omului ce vrea să termine o treabă începută de mult. Ai epidurala? Cum nu ai? Nu am avut, deoarece nu se ştia mersul naşterii de dinainte. A dat de veste mai departe: nu are, căutaţi una. Avem? Păi suntem într-o maternitate, nu ar trebui să fie? Nu năşteam doar eu, în acea zi ori/şi noapte s-au născut 27 de copii în Filantropia, câteva femei poate au mai fost anesteziate...ori au venit cu epidurala la pacheţel, toate? Este basmul Olguţei, nu au ce căuta cuvintele dezaprobatoare pentru sistemul medical.
În cameră au început să intre din ce în ce mai des moaşele. La câte minute sunt? Hai să le numărăm împreună. Era bine, dar încă puţin pentru epidurală. Hai încă puţin. Deja le anunţasem pe moaşe că am senzaţia de expulzie, că este de necontrolat, la fiecare expiraţie. Vine medicul anestezist, doamna B. Luminoasă, zâmbitoare, mă încurajează, mă evaluează, nu îi place că mă mişc continuu. Simţeam că trebuie să îmi schimb poziţia la câteva secunde, zeci de secunde. Trecuse de 17.00 cu câteva minute. Atunci intră pe uşă domnişoara plăpândă de pe scări, cu "trusa criminalistică" atârnându-i de braţ! Răspunsul la lucrul ciudat: era asistenta medicului anestezist, cu trusa de anestezie. Acesta a fost cel mai greu moment al travaliului, cred că al întregii naşteri. Mă încordam necontenit de la durere, şi acum trebuia să stau nemişcată timp de 1 minut, cu spatele drept. Dacă te mişti, ne nenorocim amândouă, spune anestezista. Nu a fost cu răutate, ci motivant. Ştia că ştiu. Am găsit repede o soluţie. 17.15. În pat, puţin spre marginea unde medicul îşi pregătise instrumentele, la propriu cu poalele în cap, îmi trăsesem cămaşa de noapte peste umeri şi îmi imobilizasem tot capul, în genunchi, cu senzaţia că Olguţa împunge salteaua mesei de naştere, mă ţineam cu mâinile strâns de umerii asistentei de la anestezie, fruntea lipită de a ei, mă uitam în jos, în bluza ei, iar ea îmi prinsese umerii şi spatele. Nu am apucat să îi mulţumesc îndeajuns, nu am mai găsit-o a doua zi şi nu ştiu cum se numeşte. În această poziţie artistică am fost anesteziată. Nu înţeleg cum a găsit între-contracţiile, dar chiar între a fost înţepătura, aşa încât nu am simţit decât cum mă împunge acul de anestezie. La momentul anesteziei aveam dilataţie 8. Eu nu respiram, şuieram de-a dreptul. M-au întins pe pat, l-au înălţat, i-au scos o bucată de saltea, a devenit masă. Sala se umplea. Medicul meu, două moaşe, anestezistul & company, o infirmieră. Deocamdată. Începeam să nu mai simt. Mai rău decât să mă doară ea să pierd controlul durerii. Nu simţi durerea, nu ştii să respiri, nu ştii să împingi! Medicul îşi preia poziţia clasică, din filme. Este înalt, deci  îi vedeam faţa, privirea, nemulţumirile ori grija. Domnul C.V. este un personaj distins, convingător, relaxant şi cu simţul umorului. Nu acestea definesc un medic, dar sunt esenţiale pentru practică. Pune mână ca să evalueze situaţia: bosă transversală! Suna precum sentinţa unei instanţe de penal. Nu am înţeles, dar eu am avut încredere în Olguţa. Cred că ar trebui să o ducem în sala de cezariană. E, aici am protestat, nu că aş fi putut să mă împotrivesc cumva. Plus că picioarele îmi erau legate. Şi acoperite cu o bucată de pânză (?). Domnul doctor, îi ţin capul în mână, nu mai avem timp. Moaşa a încheiat cu incertitudinile.
Pe treabă atunci! Au chemat neonatologia. Sala de naşteri era plină ochi. Nidia în dreapta mea, mă ţinea de mână. Luminiţa în dreapta medicului. De la mijloc în jos nu simţeam decât o mică presiune în josul pelvisului, fără durere. 17.30 trecute aproape. Trebuie să scoatem copilul. Când îţi spun eu, împingi de trei ori aşa: tragi aer puternic în piept şi apoi te scremi, ca şi când trebuie să îţi faci nevoile, dar cu o forţă mai mare, cât poţi tu de tare, şi ţii respiraţia şi împinsul până când te opresc eu. Prima rundă de 3 respiraţii cu avânt a fost bine. Cooperam excelent, chiar dacă nu aveam nici un indiciu precis de la corpul meu. A doua tură. A fost mult mai repede decât prima dată. Faţa medicului nu era mulţumită. Contracţiile uterului împingeau copilul, cordonul înfăşurat în jurul gâtului îl trăgea înapoi. Ce este, mă întreabă moaşa Nidia, ca să mă relaxez. E fetiţă. Cum o să o cheme? Olguţa. Bine, atunci, hai Olguţele! Hai Olguţele, încă o dată. Şi în corul moaşelor, a treia rundă de trei respiraţii, că-i cu noroc, împinge. Încă! Trag aer pentru altă sforţare, devenise ritmic. Opreşte-te! Nu mai este nevoie. A ieşit!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Aşa e Olguţa, te lasă cu vorba neterminată. 17.45. M-am uitat la ceasul de perete şi am strigat ora. Trebuia să strig şi eu, cel puţin o dată!

Nu este niciun moment de linişte, vreo tăcere magică. De atunci începe forfota. Am vrut să îmi înalţ capul să văd peste cearceaful steril, dar o "înhăţaseră" deja doamnele mari de la neonatologie. Plâns. Cântărit, măsurat, buricel. Este fetiţa mea, fetiţa noastră! Moaşa Nidia nici nu m-a întrebat, doar a luat aparatul foto pregătit pe noptieră şi a clicăit de câteva ori. Primele fotografii sunt uimitoare. Cred că apucaseră să o şteargă doar. Olguţa cea furioasă, îndărătnică, de ce am ieşit, pierd căldură, vreau la cald, Olguţa cea cu voce puternică, au remarcat. 51 cm şi 3250 gr. Perfectă. Scor 9. Noi nu dăm 10. Este perfectă, nu vreau zecele vostru.

La şcoala de mămici, o moaşă a spus să ne pupăm copilaşul pe obraji cum îl primim în braţe, ca să facă gropiţe. Înfăşurată în scutece de spital, uimită şi căutând, mi-au dat-o pentru puţin în braţe. Nu ştiam ce să privesc mai întâi. Am pupat-o pe obrăjorul drept. Aşa, vijelioasă, decisă, împingând, a venit forţat,  fără să îşi dorească să iasă atunci, a rupt totul în calea sa, praf şi pulbere (replica infirmierei ce a făcut curăţenie la puţin timp după, cuprinde totul: tu ai văzut cât sânge este pe perete?), mi-a arătat că nu se va desprinde prea curând, mai sunt şi alte cordoane ce ne leagă.


Acum, Olguţa adoarme ţinându-se strâns de gâtul meu şi, când zâmbeşte, face gropiţă în obrazul drept.

Despre basm. Această zi a stat închisă până de curând. Când i-am dat drumul, nu credeam că îmi voi aminti atâtea, poate de aceea am scris cu detalii artistice. Dar este o poveste adevărată, este aşa cum am văzut-o eu, iar faptele au luat chipul şi asemănarea mea, căci le-am trăit, fizic şi, mai ales, cu sufletul. Este posibil ca, odată eliberată din minte, să tot vină amănunte. Le voi adăuga. Aceasta este povestea naşterii Olguţei. Şi ce a urmat, tot o poveste, povestea laptelui. Poate altădată.


marți, 1 martie 2011

Tupa de taz şi alte minuni funda(n)te

Tupa mea de taz, în traducere din olguţească, supa de praz, a ieşit o minune. Olga protestează în faţa castronaşului portocaliu cu un conţinut verzui cremos, cerând foarte vehementă tanua, adică o curmală. E clar, nu mai am încredere îi reţetele din Biblia alimentaţiei copilului!

***

Când să mă laud şi eu că am trecut iarna fără răceală, iată, pe joi-vineri, nasul vorbitor al Olguţei. Nici nu apucam să îl şterg, că iar o puneam la suflat. Fără febră, fără gât roşu, moleşeală ori alte accesorii, doar Olguţa vioaie şi nasul şi mai vioi. Dar un minunat prilej pentru cuvinte noi: muci (sună foarte idilic rostit de Olga), funda(n)t pentru nasul înfundat, pastia (pastila homeopată). Plus o descoperire fabuloasă, de una singură: mâneca bluziţei ajută la şters nasul, trasă de la cot până la tiv peste năsuc, pentru satisfacţie maximă!

***

Dadi intră pe uşă după o zi la job, şi, ca de fiecare dată, o întreabă prima pe Olguţa: - Ce faci? După atâta timp, ieri vine şi răspunsul, triumfător: - BINE! Mai târziu, spre seară, căuta pretexte şi contexte să îl spună: Bine! Bine!, la telefon cu buni, cu mătuşica Iaiu (Ralu). Când îi intră un cuvânt în graţii...

***

După una dintre mese, tot ieri, mergea ţanţoşă prin casă, mângâindu-se pe burtica umflată şi spunând pentru ea însăşi:  bebe, bebe, yeyeu! (pentru explicitare, yeye, cuvânt folosit până acum pentru desemnarea raţei, a fost spus, cu tâlc, la vederea mătuşicii Miha, care, da, are un bebe în burtică!).
După câteva ore, Dadi îi spune în glumă: O să faci broaşte în burtă de la atâta ceai (din cana lui tati). Olguţa se mângâie pe burtică şi emite revelator: Oatataua, Oatataua! Ce asocieri minunate!

***

Intru la baie. Până de curând, dădea buzna după om în baie, se agăţa de clanţă şi uşa se deschidea cu ea prinsă, se scandaliza, de parcă îşi pierduse căţelul preferat de partea cealaltă a uşii. Acum vine în fugă, bate cu pumnuţii ei viguroşi, fără să apese clanţa, aşteaptă să îi spui care e "treaba", cu ce intenţii ai ocupat baia, şi fuge răzând, ca şi cum ar avea de dat o veste mai departe. Poate este doar o fază...

După somn!

luni, 28 februarie 2011

Vreau să port un mărţişor!

Vreau să port un mărţişor
Prins în piept, lângă anchior.
Până mâine n-am răbdare,
Nici şosete în picioare!

Vreau să fie-un elefant
Roz-deschis, cu frac, galant
Ori o broască verde-pal,
Cocoţată pe ţambal.

Poate-un chiţ de şoricel,
Îmbrăcat în caramel.
Numai mărţişor să fie,
Prins cu şnur, la pălărie!