Citind aventurile prietenului Pepit (MQ, ne permiţi să-l numim prieten, nu-i aşa?), m-am minunat încă o dată, şi încă nu m-am minunat îndeajuns, cum un copilaş progresează în limbajul vorbit.
Am fost uimită, amuzată, inspirată, entuziasmată, înfrântă (de/cu propriile cuvinte), în războiul Olguţei cu vorbirea. Ultima modă, joculeţul "al cui este?". Trecem pe lângă lucrurile din casă şi Olguţa identifică proprietarul, posesorul, utilizatorul: a mama, a tati, a bu...adică a mamei, a lui tati, a bunicii. Nici nu e nevoie să întreb, Olguţa inventariază, distribuie, atribuie, împarte papucii, pernele, spatulele de bucătărie (care sunt ale lui tati!), telefoanele, laptopul (devenit al lui mami), prosoapele de baie, cutiile cu medicamente, orice. Şi dacă suntem la cumpărături, bietul cetăţean de lângă noi trebuie să afle neapărat că pe raft este apă a mami şi apă a tati, obligatoriu diferite. Iar epoca de aur a articolului genitival este în apogeul său.
Într-o minunată zi, îmi întreb copilul, după ce declarase mândră a mama despre un mărunţiş: A cui mamă, Olguţa? Care mamă?. Olga, aproape ofensată de întrebare, arată cu mânuţa către pieptuţul său, adică mama mea, cum, nu ştii a cui?
Şi trecem aşa la altă poveste, sau cum învăţul nu are dezvăţ. Plânge Olguţa, cheamă Olguţa, se împiedică Olguţa, eu spuneam repede: vine mama ta acum!.... până când, draga de ea, în loc să mă strige mama, mă strigă mama ta! În zadar încerc şi acum să schimb mama ta în mama mea, nu răzbesc şi pace. Nu este o simplă înlocuire de cuvinte, cum facem că tot la genitiv ne distrăm...copilul înţelege că este mama mea forma corectă, mă aprobă când îi spun, cu un zâmbet chiar, dar nu acceptă schimbul. Dar, ca să îmi arate că atributul pronominal genitival nu îi este străin (şi îi pune şi articolul, sâc), la supărare, declară: a mea, a mia. Mai ales dacă încerci să-i iei din mână prada, atunci spune clar că este a ei. I-a spus foarte apăsat şi Cubei, căţeluşa bunicilor, că iepuraşul de pluş pe care sus-numitul American Staffordshire Terrier tot încerca să i-l înhaţe din mânuţă este ....a mea. Mai trebuie să lucreze la acorduri.
Din când în când, spune nostalgic, cu pauze lungi între cuvinte: mama......a mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu